Cum ne pierdem copiii fără să ne dăm seama: de la siropurile cu opiu din anii 1800 la ecranele de astăzi
- Cristina Petcu IBCLC
- 15 nov. 2025
- 2 min de citit
În secolul al XIX-lea, în societatea anglo-americană, multe mame foloseau un sirop „minune” pentru a-și liniști bebelușii. Era promovat ca soluție rapidă pentru plânsete, colici și nopți nedormite. Fără să știe, îl dădeau copiilor lor cu gândul că fac ceva bun.
Problema este că acest sirop conținea morfină.
Da, aceeași substanță folosită astăzi în spitale pentru dureri severe.
Copiii adoarmeau repede, uneori imediat, iar părinții credeau că au găsit un ajutor.
În realitate, mulți dintre acești sugari au murit fără să aibă vreo șansă.
Mortalitatea infantilă a crescut semnificativ, iar ani mai târziu s-a descoperit cauza: sedarea excesivă a bebelușilor cu opiu, administrată chiar de părinții lor, fără intenția de a le face vreun rău.
Această poveste istorică nu este doar o întâmplare tristă din trecut. Este o oglindă pentru prezentul nostru.
Astăzi nu mai folosim siropuri cu opiu. Dar am găsit altceva care „funcționează”: ecranele. Tableta, telefonul, laptopul, televizorul devin, în multe familii, noile „siropuri liniștitoare”.
Copiii sunt lăsați în fața lor ca să stea locului, să nu plângă, să nu se plictisească, să „ne lase măcar câteva minute în pace”.
Doar că efectul nu este un somn periculos, ci o altfel de toxicitate: una asupra creierului, asupra dezvoltării emoționale, asupra relației părinte–copil.
Sistemul nervos al bebelușului este proiectat să se regleze în brațe, cu voce, cu prezență, cu atingere. Nu în fața unui ecran.
Sunt copii foarte mici care petrec ore întregi cu telefonul în mână.
✓ Copii care nu mai știu să se joace decât pasiv, să aștepte să fie distrați, nu să exploreze.
✓ Copii care devin agitați, iritabili sau retrași.
✓ Copii care pierd timp prețios de conectare, de priviri, de învățare reală.
Iar noi, adulții, uneori din oboseală, alteori din lipsă de sprijin sau informație, folosim ecranele ca un mod de a ne „ușura” responsabilitatea.
Dar nu acesta este rolul lor. Și, la fel ca siropurile din trecut, consecințele apar abia mai târziu.
Adevărul este simplu:
Bebelușii nu sunt făcuți să tacă. Nu sunt făcuți să stea cuminți cu orele.
Ei cer, plâng, au nevoie. Și asta este normal.
Maternitatea nu este un spațiu de confort continuu. Este un proces care cere prezență, răbdare, disponibilitate. Cere să stai lângă copil, nu să îl „îmblânzești” cu stimuli. Cere să fii adultul care își asumă etapa prin care trece și pe care a dorit-o.
Dacă nu o facem, îi expunem la riscuri pe care poate nu le vom vedea imediat, dar care vor conta enorm în anii următori.
Ca specialist care lucrează zilnic cu mame și sugari, simt nevoia să spun ferm:
un copil mic are nevoie de un părinte prezent, nu de un ecran care să îl liniștească. Iar un părinte are nevoie de sprijin, nu de soluții rapide care ascund problemele sub preș.
Este momentul să fim atenți. Să fim conștienți. Să învățăm din greșelile trecutului, nu să le repetăm în altă formă.
***Surse recomandate pentru aprofundare:
DEA Museum – Mrs. Winslow’s Soothing Syrup: o prezentare clară despre compoziția și impactul mortal al siropului liniștitor folosit în secolul XIX.
American Academy of Pediatrics – Media and Young Minds: recomandări oficiale și efecte dovedite ale expunerii timpurii la ecrane asupra dezvoltării copilului.
Comentarii