Ce anume observ la comportamentul băiatului meu de 14 ani, după ce l-am pus sa doarmă singur în pătuț cu intenția să fie "independent"?
O nevoie exagerată de atenție, defensivă, nesiguranță, neîncredere în sine și altele din sfera aceasta.
Știu acum unde am greșit noi ca părinți și dacă aș putea să dau timpul înapoi, l-aș alăpta în primul rând (pentru că nici aici nu am reușit) și aș dormi cu el. L-aș tine în brațe muuuuult mai mult.
I-aș vorbi, l-aș asigura de dragostea mea, dar mai ales de DISPONIBILITATEA mea.
Pentru că știu că deși noi mamele facem tot ce putem pentru puii noștri, sunt momente când, obosite fiind, le transmitem semnale de "indisponibilitate", de saturație, de "nu mai pot".
Iar ei, micuții, primesc "din plin" această energie, care se traduce pentru ei în "ne-iubire", "ne-acceptare".
Ei sunt corpul nostru.
Nu putem pretinde SĂ NU circule energiile libere în trupul nostru comun.
Ceea ce simțim, ajunge la ei concretizat într-o chimie, fie pozitivă, fie negativă.
Cel mai des, când suntem în dizarmonie ( cu noi înșine, cu partenerul de viață sau cu alte persoane) "bucățile din noi", puișorii de om, simt frică. În afara faptului că traduc totul în neacceptare, se simt în nesiguranță, pentru că sursa lor de viață este "în pericol".
Așa resimt ei negativitatea din chimia rezultată în urma dizarmoniilor.
Dacă aici mai adăugăm și zgomotele din jur (claxoanele mașinilor, un lătrat de câine, etc) care pot fi horror pentru ei, frica se amplifică și rezultatele sunt cu bătaie lungă.
Capcana periculoasă este că nu se văd consecințele în primii ani de viață.
Să ne amintim: suntem trupul lor (au locuit acolo 9 luni și știu PERFECT inima mamei), sursa lor de hrană, de viață.
Este ANORMAL să stea separați de noi pentru o vreme, așa cum este perfect NORMAL să se separe...de la o vreme.
Totul survine însă blând, încet, cu multă dispoziție de a dărui fără așteptări.
Înțărcarea, grădinița, sunt etape cu aceleași încercări.