De curând am asistat iar la niște scene care mi-au sărit la "parenting".
Parcă sunt pe repeat în parcuri, locuri de joacă și oricare alt loc în care avem copii și jucării:
trebuie să avem unul care "nu dă" și "nu împarte" sau este "sălbatic" și de partea cealaltă (că ce ar fi lumea fără) niște părinți care îi amintesc omului de 2, 3, 4 ani, cât de "urât" este ceea ce face el, cât de "zgârcit" este și cât de "frumos" și sublim este să împartă. (Uite de asta nu sunt de acord să luăm jucării după noi). Vă spun în acest articol, câteva avioane despre experiența mea cu ambii copii, în legătură cu această valoare: DĂRNICIA.
În primul rând cred că ea se educă, nu vine "din fabrică" sau pe țeava sloganelor "fii bun", "fii darnic". La primul copil am insistat foarte mult că "e frumos să împartă" , "să fie darnic" și "să nu fie zgârcit". Știam că îl învăț pe copil lucruri bune, desigur. Păi nu sunt eu o mamă bună?! Doar că aceste expresii recitate permanent nu se văd la fel și la etajul lor, cel puțin până la 3 ani. Ei sunt gata să se joace cu ceilalți și (atenție) să și împartă, abia după această vârstă. Până atunci...părinții sunt singurii cărora le pot "împrumuta" fără frică. Ne-am luptat toată copilăria lui "să împartă", însă el n-o făcea. Azi are 16 ani și încă face gesturi care trădează o "zgârcenie". Dar știu de unde vine asta. Între timp, am mai învățat câte ceva și am aplicat la al doilea băiat, care are 4 ani acum. Ceea ce am făcut concret, a fost ca atunci când erau copii în preajmă și avea jucării, să îi explic cu răbdare și cu naturalețe, care sunt lucrurile lui și ce poate face cu ele. Avea varianta să se joace singur sau să se joace cu alții, ceea ce ar putea presupune să împrumute, dar că nu este obligatoriu.
Nu pomeneam că "e frumos".
Îi aminteam că există și schimbul. Îl asiguram că sunt acolo, că poate oricând să aibă încredere că voi lua atitudine dacă vreun copil va uita să îi înapoieze jucăria. Asta în primă fază și (atenție!), nu cu așa de multe cuvinte. Mult, mult mai simplificat limbajul. Pe parcurs, am evoluat la conversații mai complexe, care evident nu sunt pentru 2 ani.
Când plecăm undeva și vrea să ia jucării cu el, îi anticipez că în parc poate avea provocări de genul "vreau și eu", ceea ce e normal. Dacă insistă, scenarizez exact situația: "Un copil te vede cu mașina aceasta ochioasă, care desigur, este a TA. Copiii sunt de multe feluri: educați= vin și îți cer voie să se joace și ei, sau super entuziasmați încât nu își mai dau seama și PUR ȘI SIMPLU O VOR, vin și ți-o smulg din mână. Tu dacă te simți în acel moment generos și ai încredere că sunt lângă tine și nu fuge nimeni cu mașina ta, i-o oferi pentru puțin timp și vă jucați pe rând cu jucăria TA. Există desigur varianta în care nu vrei să faci asta, ceea ce nu e neapărat greșit. Însă nu poți ști cum va reacționa celălalt copil. Dacă plânge sau vine și ți-o smulge din mână, e nepoliticos, însă situația neplăcută o trăiește toată lumea: copilul supărat, părinții lui, tu că îi vezi tristețea, eu că te văd pe tine în dificultate. Vrei asta? Sau ai vrea să evităm astfel de situații și să ne simțim fericiți în parc cu toții, nu doar tu sau eu? Dacă totuși o iei și o împarți, ceea ce vei putea obține vor fi prieteni cu care să te mai vezi, bucuria unui joc frumos sau poate chiar un schimb interesant de jucării." Sau:
"Hai să ne imaginăm că mergi în parc fără jucării și vezi la un alt copil o jucărie. O vrei. Ți-ar plăcea să ți-o dea puțin? Ce intenții ai avea cu ea? Ceea ce poți să faci este doar să te joci cu ea. Nu o iei acasă, nu devine a ta. Te bucuri că o primești puțin, nu? Acum tu alegi ce vrei să faci". Din nou, nu sunt atât de multe cuvinte, clar, limbajul este bine să rămână simplu. Ei înțeleg dacă ideea este clară și intenția la fel. Important este că a fost expus unei probabilități, ceea ce îl va face să acționeze mai puțin impulsiv dacă varianta nedorită apare.
Creierul lui "a mai văzut asta undeva", unde a văzut și variante de rezolvare. Va ști ce să facă.
Și dacă nu atunci, va ști data viitoare. Eu mă voi asigura că povestim despre asta singuri, fără audiență și fără "ți-am spus eu".
Pe cât se poate cu constatări și încurajări.
"Am observat că ți-a fost greu să îi iei jucăria înapoi fără să o smulgi la rândul tău.
Te-ai speriat că ți-o ia de tot?
Am apreciat că ai avut totuși puterea să i-o ceri frumos, chiar dacă era a ta și plângeai pentru ea. Îmi pare rău că a trebuit să te confrunți cu asta, cred că ți-a fost greu.
Crezi că data viitoare ai putea să eviți așa o situație neplăcută? Mă gândesc că sunt două variante: poți să nu mai iei jucării cu tine sau, dacă te simți pregătit să împarți, să o faci liniștit, cu încrederea că o primești înapoi." Ce e drept, este bine ca adultul să aibă abilitatea de a vedea în orice situație, o parte bună din comportamentul copilului, pe care să i-o evidențieze. (Știți faza aceea...pe ce pui lupa, se mărește!😉) Dacă rămâne cu un "gust plăcut" în urma unei discuții (care trebuie sa fie scurtă și autentică), va mai vrea. Pentru că atunci când auzim ceea ce facem bine, vrem să repetăm la nivelul următor: mai bine. ______________________________ Cel mic împarte. A avut momente când nu a vrut să o facă iar eu nu am insistat cu "e frumos să împarți". Ce am făcut când am văzut că nu vrea, a fost ca de față cu el, să vorbesc cu CELĂLALT copil așa:
"David este un copil bun și deocamdată nu se simte pregătit să împartă această mașinuță.
Este încă foarte entuziasmat și el.
Probabil că imediat ce va vedea că vrei doar să te joci și să vă împrieteniți, își va schimba părerea. Poate ar fi bine să vorbiți puțin înainte, să faceți cunoștință."
Nu insist. Sunt gata să plec de acolo dacă văd că nu vrea și celălalt insistă. Iar când băiatul meu este cel care tânjește după o jucărie și primește refuzul (și mai ales dacă văd că părinții copilului încep cu "hai mama, nu fi zgârcit, împarte, că așa e frumos" și pun presiune) mă adresez tot CELUILALT copil făcându-mă auzită și de al meu: "Jucăria este a ta, cu toții știm asta. Este ok dacă nu simți să o împarți. David nu se supără, știe să primească refuzul, pentru că înțelege că nu ești pregătit încă. Tu hotărăști când vrei să te joci și cu el cu jucăria TA. Eu mă asigur că, dacă o primește puțin, se uită la ea și ți-o va da înapoi imediat ce o ceri." Apoi mă întorc către al meu odor și îl îndemn să inițieze mai degrabă o conversație, să se prezinte, să facă cunoștință. Îi amintesc că trebuie să îi câștige încrederea, pentru că, cel mai probabil celălalt copil se teme că poate să plece cu jucăria lui.
V-ați prins. Țin mereu cu copilul meu, sunt de partea lui. De asta sunt acolo. Nu mă obligă nimeni să fiu lupul moralist, pentru că nu trebuie să demonstrez nimănui că știu că e bine să împarți. Mă interesează cum învață copilul meu dărnicia: silit sau din inimă, convins că e ceea ce simte.
Aproape mereu câștig teren așa. A învățat că lucrurile merg de la unul la altul și că se întorc la proprietar mai devreme sau mai târziu și că nu are nimeni intenția să le ia de tot.
Și dacă nu, nu e bai.
Singurul loc unde lucrurile sunt veșnice, este tărâmul dărniciei, unde intenția lucrului dăruit este amestecată cu Cerul. De obicei, când copiii ajung la grădiniță, poate apărea o luptă de putere. Cel puțin la băiatul cel mare am observat că se accentuase acel "al meu" în exact acea etapă.
Evident, în jur i se spunea tot ce spuneam eu acasă: nu e frumos/e frumos...etc.
Așa că după aceste experiențe, învăț că înainte să fim darnici, e musai să fim ascultători, înțelegători și toleranți. (Habar n-am cum sunt una fără alta. 🤔) După tot romanul ăsta (tocmai am văzut că m-a lovit scrisul...) ideea principală este să ne pese ce simt ei și când sunt pregătiți să simtă această "dărnicie", fără să forțăm moralitatea scorțoasă pentru ei la vârstele mici.
Comunicarea blândă, indirectă (prin celălalt copil sau părinte), cu zâmbetul pe față, contactul vizual, aplecați la nivelul lor și atenți la ceea ce spun și simt, îi ajută să construiască încrederea că pot înstrăina un obiect fără să se facă o gaură în...același Cer. Nu sunt în poziție de specialist în educație parentală, dar sunt părinte care observ, mă educ și am câteva experiențe din care am extras învățături.
(Și hai să glumesc și să îmi sar în apărare: educație postnatală fac, cine zice că la ani distanță nu se numește tot perioadă postnatală?! 🤭😂😂 )
